Cartea pornește de la o întrebare majoră, care frământă spiritul omului contemporan: cum e posibil ca aceeași minte umană să conceapă teoria relativității, mecanica cuantică, proiectul genomului uman și deopotrivă Gulagul, Auschwitzul, Hiroshima. Teza autorului este că în modernitate s-a produs o izolare a procesului cogniției de restul procesului de cunoaștere în ansamblul său. Ca urmare, s-a produs o deconectare a cunoașterii de la ansamblul existenței umane. în demersul său, pornind de la ipoteze de lucru ale lui Mihai Drăgănescu, dar evoluând independent și original, autorul își propune să sugereze o cale „care poateproteja fără să deconecteze“. Problema fundamentală, în concepția sa, constă în găsirea unui bun echilibru între cuplarea ființei la plenitudinea existenței, la spontaneitatea intenționalității și la rigoarea rațiunii. De aceea, el propune o unitate triadică (sau o dialectică ternară ca metodologie) a spiritualității, imaginarului și rațiunii, convins că unitatea și plenitudinea existenței constituie fundamentul integrării omului în lume.
