„În șirul romanelor de mai târziu, dar mai cu seamă în Viața la țară […], în care temperamentul lui stilistic ajunge la formele unui clasicism plin de măsură și claritate, Duiliu Zamfirescu renunță în cea mai mare parte la manierismul trecutului. Analistul naturalist al stărilor sufletești stăruie, ba chiar se dezvoltă în el, fără să mai simtă nevoia apelului la nomenclatura și dialectica științei. Lirismul capătă o pedală gravă și simplă, și reflecția generală aderă parcă mai adânc la impresia directă. […]
Numeroase sunt pasagiile Vieții la țară în care amănuntul realist, umoristic sau grațios, dă viață și adevăr tablourilor.[…]
Întocmai ca mai toți scriitorii realiști români, până când un Alexandru Macedonski cucerește sectoare noi ale artei descriptive, Duiliu Zamfirescu este mai ales un pictor al omului și al peisagiului, mai mult decât al lucrurilor și al interioarelor, care apar totuși uneori în paginile lui. Remarcabilă este apoi sub pana autorului Vieții la țară sau Tănase Scatiu pictura stărilor de mulțime, cu atâta vreme înainte ca L. Rebreanu să dezvolte larg posibilitățile acestui motiv. Vrednică de atenție este și evocarea vieții interioare, cu afundări într-o lume de imagini construite după alte legi decât acele ale atenției voluntare […].
Caracterul atât de modern al procedeului nu poate scăpa nimănui și el alcătuiește punctul cel mai înaintat al artei de analist a lui Duiliu Zamfirescu, atentă la enigmele vieții sufletești.“ — Tudor Vianu
