Avatarii faraonului Tlà

“Ah! gândi el în sine, asta nu-i amor, asta-i înălțare peste firea mea proprie… este simțirea stejarului când crește… a leului când se tologește-n soare, a calului arab când sforăiește în fața incendiațiunii de care fuge… Parecă dac-aș strânge-o în brațe, aș omorî-o, dac-aș săruta-o, i-aș sângera buzele tiranei mele… o urăsc… dar o urăsc de mor…”.

Dar chiar de te-ar atinge… Ea se joacă numai cu inimile omenești… Vai de tine de i-ar veni în minte să se joace și cu a ta…

Nebunule! ceea ce mă mângâie e că sunt mama ta… tânăra și frumoasa ta mamă… că-mi împărtășești gândirile, că îmi cauzezi momente de o dulce spaimă, că ești un diavol și că te iubesc! Sunt poetă în apropiere… Pleacă-ți capul după perdea… să te sărut, dar să nu vadă nimenea…

Și ce frumușică e… Aș putea-o privi zile întregi, aș putea vorbi zile întregi, dar ca un bătrân c-o copilă de 18 ani. Sunt bătrân, sunt foarte bătrân”, zise el suspinând.

Adio, copilul meu! Mai vrei o guriță?…

— Ș-o mie, Rodope!… O, perdelele! Câte ascund ele…

Să-ți explic eu această simțire?… Îmi pare ades că noi am mai trăit odată și că eu te-am iubit c-un amor nebun și copilăresc…

Să prezint spectacolul unei femei agresive, care vrea fără succes să învețe a iubi pe un om ce disprețuiește femeile, ce-i indiferent față cu ele, ce le fuge spre a se înamora în chipul lui propriu…

Uite acolo, în colțul sălii, la acea fată… Vezi fruntea ei albă în jurul căreia curge părul ei blond, vezi ochiul ei albastru atât de serios și de atâta lină blândețe totodată… Împrejurul gurii și-a umerilor feței ei e o tânără și înduioșătoare umbră de melancolie… Ea ține-n mâna ei de ceară și contemplă liniștită o floare de crin… Capul ei frumos se pleacă puțin și parecă floarea se usucă de amor sub privirea ei…

Ah! aș fi nefericit cum n-am fost niciodată și, ce e mai mult, m-aș înamora nebun, ea m-ar iubi asemenea… și prin asta s-ar repeta o veche tragedie lumească… Doi oameni ce se iubesc făr-a se potrivi…

O, Angelo! zise încet, ai știut tu ce-i amorul, ca să-l disprețuiești…? Ți-a mângâiat vodată urechea acelea dulci și întunecoase flori ale nopții, vorbele de iubire, dezmierdările unei femei… a bătut vodată la fruntea ta acele bătăi line, sărutările, pe care o gură umedă de femeie să le bată spre a afla care gândiri sunt acasă… ale amorului, ale dorinței, ale durerii?… Ah! sărmană frunte solitară, te acopăr cu flori… dormi! dormi!

Ea pusese mâinile pe fruntea albă și moartă… El surâdea în sicriul lui cu zâmbetu-i mort și sfânt!…