101 Poeme

Alexandru Sfârlea arată într-o recentă recenzie a versiunii tipărite a cărții 101 poeme: „[…] Să mai spun că unii și alții s-au «inspirat» din texte ale lui Vasile Poenaru pentru a-și etala «prospețimile» propriilor creații, în vreme ce acest excelent poet stătea «pitit» sub obrocul impasibilității și ignorării tenace a criticilor?
Pentru că, în viața noastră literară, am ajuns să cred că asemenea practici sunt uzitate cu… sistemă, ca să zic așa, pentru ca lipsiții de har și inspirație, protejații și coteriștii să-și «edifice» constructele de chirpici lingvistic, cu o jalnică și penibilă nonșalanță, cu un tupeu de-a dreptul incalificabil!
Se vorbește cu asiduitate în presa literară despre cărți ale unor așa-ziși nouăzeciști sau douămiiști lipsite de semnificații, sens și substanțialitate poetică și care pur și simplu bat apa-n piuă și nu spun nimic decât, poate, celor ce nu vor să audă nimic, adulând — într-un nefericit paradox — nevolniciile, nonsensurile și vacuitatea, în timp ce sunt ignorate cu cerbicie cărți valoroase ale unor autentici poeți, precum Vasile Poenaru. Iată, încă un elocvent fragment poenaristic: «Mergeam pe străzi de lungă dimineață/ Cu pâinea mea de poezie sub braț,/ Mergeam pe străzi de lungă dimineață/ Și mă ardeau de foame ochii minții/ Mergeam pe străzi de lungă dimineață/ Tot forfoteau părerile sub pietre/ Din loc în loc o baltă de adverbe/ Ca păsările clocotitor ardeau/ Spre vieți izvorâtoare-n alte trupuri/ Mergeam pe străzi de lungă dimineață/ Și nu se mai crăpa odat’ de ziuă / Și mă ardeau de foame ochii minții/ Și-am început să-mi rod întâi din unghii/ Apoi din os din inimă din creier/ Mergeam pe străzi de lungă dimineață (…)» (Răsfirare). Sau, încă, niște versuri de-a dreptul subversive — să nu uităm că volumul din care citez a apărut în 1984 — care, poate că fie și numai acestea, ar fi trebuit să-i rămână precum o aură de zvâcnire iconoclastă, de nu protestatară, poetului Vasile Poenaru: «(…) Orașul în care m-ai ademenit/ E o sonată a morții/ În care doar miezul vieții troznește,/ Toată noaptea am să ard de frig în avanscenă/ C-un dirijor mai lent ca o statuie (…)»
În fine, ce pot să mai spun decât că — în acest areal literar românesc care seamănă izbitor cu cel politicesc — poetul Vasile Poenaru este un mare nedreptățit, pe care cititorii onești, dacă ar ajunge, sau ar vrea să îi citească volumele de poezie, l-ar prețui la adevărata sa valoare…“