Istoriile excentricității din Logica elefanților adoptă tonul comentariului pe două voci, simulând (și stimulând) un canon care dublează, prin reluare, recuperarea detaliului ca fiind princip(i)al. Fiziologiile devin ilustre, consecvența își expune aberația, apetitul pentru trecut este inevitabil patologic, iar neaoșismele curente rezonează, firește, cu globalizarea. Într-o logică elefantină, inteligența are a se vădi, chiar gigantesc, în nimicnicia „faptului divers“. Supraabundența concentrării miniaturale exacerbează efectele îngurgitării unei muște ori ale studierii timpului liber al felinelor de casă. Lenjeria intimă necesită un tratament aristocratic, iar înjurătura și bătaia se sacralizează într-un univers în care guvernarea părăsește modelul pastoral pentru recursul la structuri galinacee. Textele lui Ciprian Vălcan și ale Danei Percec (sur)prind acest nesaț cu care lumea însăși pare a-și exprimenta limitele, năucită parcă de proliferarea propriilor excese.
