Deșertul pentru totdeauna

E un ceas care-ţi cere să iei viaţa aşa cum e, cu recunoştinţă.

Dar, probabil, fără a pierde nu învăţăm să preţuim.

Probabil, le păream noilor mei colegi din cale-afară de pitoresc cu aerul meu de mică sălbăticiune dezorientată, coborâtă din munţii Făgăraşi şi azvârlită, ca într-o grădină zoologică, într-un internat bucureştean unde trebuia să fie „educată“ şi „civilizată“.

Un deşert nu-mi sugerează moartea, ci puterea iluziilor de a rezista îndeosebi în condiţii vitrege.

Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realişti, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin acestor însuşiri. Gospodar nul, romantic vulnerabil, introvertit înclinat să-şi viseze viaţa, în loc s-o trăiască, sentimental cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge uşor jucăria susceptibilităţilor sale, cam aşa arată ce e sub mască.

Se pare că iubim, de fapt, ceea ce ne lipseşte. Din păcate, nu semăn deloc la caracter cu tatăl meu.

Poate, simt mai mult decât înţeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă şi mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc.