Un diagnostic fatal o determină să o ia la fugă și să se ascundă. Fără nicio explicație. Își abandonează iubitul, părinții, prietenii… tot. Pleacă din țară ca să-și trăiască sfârșitul într-o singurătate deplină, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodată. După doi ani, își reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează toate așteptările. E sănătoasă tun, fără urmă de neoplasm, prin urmare, în viață. După doi ani în care a dansat tango cu moartea, revine în povestea din care evadase, dar nu se mai identifică profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu pești-emoții, cu scoici-amintiri, cu gânduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai înainte, se dovedește a fi acum ceva banal, deloc esențial, foarte simplu de înlocuit. Singurul lucru cu care rămâne după această jupuire e sinele. Dacă primul diagnostic a fost greșit sau dacă și-a inventat povestea doar ca să fugă de realitatea în care era… nu mai contează atâta timp cât, însoțind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut țăndări ca să ne recompunem, am mințit ca să descoperim adevărul, am urât ca să aflăm iubirea adevărată, ne-am pierdut definitiv ca să îl regăsim pe Dumnezeu pentru totdeauna.
„Când ești pe un drum cu sens unic, fără cale de întoarcere, fiecare secundă te costă altfel. Moartea îmi zâmbește din colțul camerei. Mi-ai șoptit toată copilăria că viața trebuie să fie o eternă lecție în care să ne pregătim să murim.
Mă auzi? Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce dorește. În fiecare răsărit de soare există ceva frumos. Călătoria aceasta nu poate avea sfârșit.“
