„Poemele lui Virgil Botnaru au una dintre cele mai rare calități regăsibile la un debutant: anume polifonia. Deși arată numaidecât recognoscibil, ele sună diferit de la o secțiune la alta a cărții; se vede, vreau să spun, că-s produse de un același spirit și o aceeași energeia, însă sunetul lor e mereu altul. Uneori, ele par contaminate de un misticism aproape pios, ca-n poemul (aproape un haiku) în care poetul trece dimineața devreme pe lângă catedrală și găsește că Dumnezeu doarme; pentru ca după câteva pagini să găsești o strigătură licențioasă de două versuri, deșucheată dar simpatică; iar, după alte câteva pagini, poemele devin documente ale unei melancolii virile, alcoolizate & depresive. E limpede, pentru mine, că Virgil Botnaru e un poet, al cărui instrument acoperă câteva octave bune; și că știe, de la bun început, cum să și-l exploateze. E, adică, un poet despre care știu sigur că voi mai vorbi – cu încredere & apreciere.“ — Radu Vancu
