Cartea poemelor mele nescrise ne vorbește despre generația tristă a copiilor născuți după război și căreia evenimentele din 1989 nu i-au atenuat dimensiunea tragică. Dar evocă, în același timp, condiția poetului într-o lume lipsită de autenticitate. Ne-o spune autorul însuși: „Poezia se scrie la persoana I. Ea este o artă a sincerității, o continuă mărturisire. O spovedanie fără cuminecătură, căci poetul nu primește nimic în schimb și nu poate fi iertat pentru darurile sale. Cum se poate, așadar, povesti viața unui poet, lăsând la o parte orice altceva știm despre el, și recompunând-o din versurile sale? Cartea poemelor mele nescrise este, în ce mă privește, o încercare de acest fel. În Cartea poemelor mele nescrise, eu sunt mai ales ceea ce nu am putut împlini. Asta înseamnă că destinul trebuie asumat fără încetare, dar că nu trăim niciodată de ajuns pentru a-l duce până la capăt. Cineva, într-o altă lume, continuă să-l trăiască ori să-l scrie pentru noi”.
