Poezii și proză

„Cel mai vechi dintre călătorii romantici, Grigore Alexandrescu, în paginile consacrate vizitei sale la mânăstirile oltenești (1842), ne oferă… destul de puțin. Impresiile sale privesc mai degrabă tradițiile istorice ale locurilor pe care le vizitează sau unele particularități ale orânduirii lor actuale. Cadrul natural este abia indicat. Când ajunge la Cozia, o simplă însemnare topografică îi este de ajuns… În fața Mânăstirii Dintr-un Lemn descrierea este ceva mai bogată, dar fără elemente sensibile propriu-zise. Autorul descrie o configurație, nu un peisagiu… Peștera de la Polovraci îl impresionează mai mult, dar spiritul de observație rămâne, chiar în fața acestui spectacol, inferior fanteziei constructive, căreia i se pare a vedea, în grupul stalactitelor, siluete de copii sau de fantasmagorice ființe combinate din oameni și fiare, dacă nu simple chipuri sălbatice «că doi tâlhari, care, cu armele gata, așteaptă să atace un trecător». Abia, ultima pagină a Memorialului jertfește esteticii timpului, zugrăvind un motiv tipic-rasarirea lunii deasupra unei păduri… Pagina merită a fi reținută. Este acea prin care natura, ca obiect al descrierii literare, intră în operele prozatorilor români, sub forma magiei lunare. Scriitorul înțelege ce poate fi dulceag sau convențional în zugrăvirea strălucirii neîntinate a lunii și de aceea întregește tabloul sau din contraste punând alături de lumină selenară, răspândită pe ziduri, pe stânci și poteci, masa întunecată a pădurii rămase în umbră. Răsărirea lunii la Tismana rămâne oricum o excepție în paginile de proză ale lui Grigore Alexandrescu.“

Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Chișinău, Casa de editura Litera, 1997, p. 69–70.