Ora de medicament

Din dorința de a afla cât mai multe răspunsuri, Radu C. își împachetează poemele în cele mai autentice forme, le dă viață prin simplitate și modestie, disecă stările într-un mod angoasant, deschide pe rând ușile realității austere și ajunge într-un punct în care se așază și îngrijește ostentativ replicile adresate unui OM, prin Ora de Medicament. (Denisa Aricescu)
Când cineva te roagă să-i recenzezi (chiar și în numai câteva rânduri, pentru coperta patru) proaspătul volum de poezii, te apuci desigur și citești obiectul cu pricina. Apoi, citindu-l, îți reamintești că poezia este un act atât de intim, încât a încerca să opinezi în mod profesionist asupra ei ține aproape de domeniul vulgarului. Poezia, în sine, ca și dragostea, aparține în mod exclusiv celui care o trăiește la intensitate maximă, deci celui care o scrie. Dorința de a o comenta ca pe un meci de fotbal sau ca pe orice alt eveniment de larg interes ține de încercarea noastră mult prea omenească de a încadra în convențional ceva ce s-a născut tocmai din lupta omului cu convenția. Radu Cîrstea Ratzone iubește să scrie și asta este singura afirmație pe care o putem face despre el și opera lui fără să cădem în capcana intelectualității. Ratzone trăiește pentru a scrie și nu-și dorește nimic altceva de la viață decât coli albe și cerneală (fie ele și virtuale). Și pentru că scrisul nu este, până la urmă, decât o declarație de dragoste făcută vieții, intuim despre poet că iubește viața fără însă (atenție!) a o ierta pentru marile ei găuri de sens. După ora de medicament administrată de Radu Cîrstea Ratzone, îmi luminează în cap, ca o firmă prăfuită dintr-o viitoare societate post-apocaliptică, următoarea afirmație: „soarele nu sărută oamenii care nu știu că trăiesc“. (Andrei Huțuleac)
Imposibil să citești Ora de Medicament fără să-ți auzi propriul țipăt, cel cu care te-ai prezentat pe lumea asta, fără să fi fost întrebat dacă ești de acord să te joci de-a viul câteva zeci de ani! Imposibil să nu realizezi, citind aceste fotograme în cuvinte, că cineva ți-a dat țipătul pe „mute“, mai întâi între 14:00 și 18:00, când e program de liniște în bloc, apoi te-a învățat să-ți transformi țipătul în tors de pisică, pe termen lung – țipă, dar țipă delicat, nu-l deranja pe Cezarul născut prin cezariană, țipă „gri seară“, cum zice undeva acest poet tânăr și încruntat, defectiv de surâs, care ignoră frumoasele apusuri și răsărituri de soare din care-și trag seva atâția pricepuți. Am scris rândurile astea cu gândul la Edvard Munch, cel care a pictat „Strigătul“. Uită-te la pânza asta pe net și spune-mi dacă greșesc: strigătul e în ochi, nu în gură. Ochii VĂD ceea ce generează strigătul. (Renata Carageani)
Într-o lume tot mai bolnavă de însingurare și tot mai grăbită în ascundere, nevoia de frumos și nevoia de iubire se adapă cu poezie, doze de poezie, leacuri alchimice, servite la ora potrivită. Aceasta pare să fie propunerea lui Radu, medicamentul, căutarea de sine și eliberarea; manifestul de rămânere în cuvânt, cea mai justificată dintre nebuniile omului, ca o sinucidere a morții, rețetar pe-un palimpsest în bătaia vântului. „dintre toate lucrurile în care sângele a murit dinainte“ chiar acel sânge care „circulă prin pereți fără să dea vreodată afară“, poeziile sunt acele medicamente betablocante, amestecuri de cuvinte în eprubeta simțirii, care fac ca boala singurătății, a risipei și a uitării să dea înapoi cu mirare. Durerile care se repetă la 12 ore mai au încă nevoie de metaforă, de acel „pumn de cuvinte care să le peticească nevoia de a-și închide rănile“ pentru că, de fapt, „fiecare suflet are nevoie de un adăpost“, de acei pereți ai timpului care se strâng și în spatele cărora medicamentul este însăși durerea, cauza și efectul amestecate până dincolo de recunoaștere. Pentru o viață sănătoasă, respectați emoțiile poeziei. (Camelia Sima)